Image may be NSFW.
Clik here to view.
David nu s-a grabit prea tare sa iasa la lumina… pesemne ca ii era bine in burtica la mami. Pe 28 martie 2011, cand sarcina avea 40 de saptamani si o zi, am primit primul semn: eliminarea dopului colului. M-am bucurat foarte mult ca nu “s-a rupt apa”, pentru ca agreasem cu dr. Indiana Dinca sa merg la spital in situatia asta, dar asa mai puteam astepta pana cand travaliul s-ar fi declansat si bebe ar fi fost pregatit sa coboare.
Am sunat-o pe Raluca Petre si mi-a spus ca de la eliminarea dopului pot trece intre 2 si 7 zile pana la declansarea travaliului, asa ca mi-am continuat activitatile din ziua respectiva in mod normal, ignorand sfaturile ei de a ma odihni. Eram plina de energie si oarecum nerabdatoare sa vad ce se intampla mai departe.
Pe la 16h eram in oras cu prietenele mele sa mancam si simteam niste sageti in col, dar m-am gandit ca este normal, pentru ca se angajeaza bebe in coborare, se centreaza capusorul lui pe col si acele sageti sunt doar presiunea cauzata de miscarile lui. Asa ca abia pe la 21h ajungeam acasa, simtind aceleasi sageti de o durere usoara, doar ca o simteam din ce in ce mai des. Am facut o baie si am mancat un iaurt (eram hotarata sa nu mananc mult ca sa nu se intample vreun “accident” in momentul expulziei) si am incercat sa adorm, tinand alaturi o sticla de apa fierbinte care sa mai calmeze senzatiile de durere.
Cred ca este momentul potrivit sa spun ca eu am trait pana in acea noapte cu convingerea ca durerea contractiilor cuprinde si spatele – asa cum mi se povestise – si nu puteam concepe ideea ca eu resimt niste contractii, fie ele si de inceput. Nu m-a durut spatele, deci nu aveam contractii – asta am sustinut pana la dilatatie destul de mare.
Bogdan a reusit sa adoarma pe la 23h, eu insa m-am tot foit in pat langa el, incercand sa adorm, sa-mi gasesc o pozitie confortabila si sa-mi spun ca durerile astea-s usoare, cele de travaliu vor fi mai serioase, deci pe cele de acum trebuie sa le accept cu usurinta. Pe la 2h (deci 29 martie) m-am dat jos din pat si am inceput sa notez pe o foaie de hartie ceea ce simteam. Atunci am realizat ca “sagetile” se repeta la intervale de 5, 7, 8 minute… Erau neregulate si de durata destul de redusa (pana in 30 de secunde), dar totusi pe la 3h l-am trezit pe Bogdan si i-am spus ca se apropie momentul Zero. Pe la 3h30 mi-am luat inima in dinti si am sunat-o si pe Raluca, sa-i spun cum ma simt. Tin insa minte ca ii explicam ca nu este cazul sa vina inca la mine pentru ca ceea ce simt eu nu-s contractii. Este suficient sa va spun ca a ajuns in 20 de minute la mine si a inceput sa cronometreze: acele sageti erau intr-adevar contractii si erau la 5-6 minute de 45 de secunde.
Mi-am gasit relativ repede si pozitia in care sa le suport usor: stateam in genunchi, pe covor in living, si pe contractie ma inaltam si reveneam pe sezut, respirand amplu. Doar ca ajunsesem sa ma simt atat de in siguranta acasa, incat nu mai vroiam sa plec la spital, spre ingrijorarea lui Bogdan care nu isi dorea sub nicio forma sa nasc acasa.
In jur de 6h30 abia am ajuns la spital si a trebuit sa suport sa stau in pozitie orizontala 20 de minute pentru monitorizarea fetala si control – aveam dilatatie 2-3. Nu mi-a placut aceasta pozitie deloc. Abia asteptam sa ajung in rezerva, unde travaliul a continuat in semi-obscuritate si liniste, in aceeasi pozitie in genunchi, sprijinindu-ma cu bratele pe un fotoliu si facand aceleasi miscari sus-jos pe contractie.
Am coborat in sala de travaliu spre ora 10, desi nu-mi doream asta – dar nu prea aveam incotro. Contractiile erau la intervale de 3 minute si ajunsesera sa dureze chiar si spre 2 minute, asa ca moasa nu m-a mai lasat sa raman in rezerva.
In sala de travaliu era multa lumina, mult alb, un radio care ma deranja (de ce nu le-oi fi cerut sa-l inchida?! ) si mi s-a pus monitorizare mobila pe burtica, dar impreuna cu Raluca am reusit sa reintru in starea mea de pana atunci, tot in genunchi sprijinanadu-ma pe un pat – spre disperarea moasei de ale carei indicatii faceam abstractie cu rigurozitate. Imi tot atragea atentia ca bataile inimii copilului nu sunt in regula pe contractie, dar Raluca respira amplu si imi amintea astfel sa respir, suportand astfel mai usor durerea si regularizand astfel bataile inimii bebelusului atat de mult asteptat.
Cand a ajuns doctorita mea, eram la dilatatie 7-8 cu membranele inca intacte. Mi-a propus sa le rupa, pentru ca se pare mi-ar fi fost mai usor sa suport ulterior travaliul, insa nu am vrut si am mai “negociat” o jumatate de ora in care travaliul s-a desfasurat in ritmul lui si s-au fisurat membranele in mod natural.
La 12h eram la dilatatie maxima si urma expulzia… Am incercat sa ma asez pe scaunul de nastere sau sa nasc “pe vine”, insa nu aveam suficienta energie si nici forta. Asa ca m-am urcat pe masa, dar mi s-a ridicat spatarul si mi s-au asezat picioarele in asa fel incat sa fie pozitia cea mai confortabila posibila pe o masa de nasteri (o pozitie aproape gravitationala). A fost nevoie de ajutorul unei perfuzii cu oxiton, intrucat contractiile erau slabe si nu simteam nici nevoia sa imping pentru ca bebe nu coborase cu capul cat sa preseze pe rect si sa-mi dea impulsul…
Pot spune ca au urmat unele momente destul de dificile pentru ca simteam pe de o parte ca bebelusul nu putea sa se angajeze in coborare, iar pe de alta parte ma simteam destul de neputincioasa, nereusind sa-l ajut prin impingeri eficiente. Dupa mai bine de o ora si jumatate in care nu s-a intamplat practic nimic, bataile inimii lui bebe incepeau sa fie cam neregulate, astfel ca doctorita mi-a expus varianta de a naste prin cezariana. Refuzam din tot sufletul sa cred ca se va ajunge la aceasta solutie, insa cu rabdare si calm ea mi-a explicat ca este mai important ca bebe sa se nasca fara probleme si ca nu este cazul sa-l supunem unei astfel de suferinte, mai ales ca nu dadeam semne de a impinge eficient si nici contractiile nu ma ajutau. Uram ideea de a ajunge la operatie si ii tot spuneam dr. Dinca sa faca ceva sa impiedice asta. Am apreciat insa ca mi-a dat timpul necesar sa incerc sa accept ideea de cezariana – la 2 fara un sfert mi-a spus ca mai asteptam si ca incercam sa nastem natural, dar ca nu putem intarzia mai mult de 2 si jumatate.
Desigur ca ragazul asta nu imi oferea nicio alinare in momentele acelea, dar ulterior i-am fost foarte recunoascatoare ca a tinut cont atat de mult de dorintele mele si ca m-a respectat intr-atat incat sa nu ma forteze sa accept operatia dintr-o data, ci m-a pregatit psihic pentru ce ar fi putut urma si mi-a lasat timpul sa accept situatia.
Din fericire, la 2 si un sfert moasa a avut inspiratia de a presa cu degetele pe locul unde ar fi trebuit sa apese capul bebelusului, asa ca pentru prima data am impins eficient si s-a initiat coborarea – putin, dar era un motiv urias de optimism!
Atunci a urmat momentul de coordonare maxima a echipei noastre: eu incercam sa-mi adun fortele, Raluca in partea mea stanga ma sustinea sa imping eficient si sa respir cum trebuie, moasa in partea dreapta a ajutat cu antebratul coborarea (inainte nu eram de acord deloc cu o astfel de metoda, dar in cazul de fata chiar era necesara), iar dr. Dinca cu ajutorul unui vid-extractor deloc neprietenos (mi-ar fi fost groaza de forceps) si a unei epiziotomii usoare (pe care nu am simtit-o ulterior, gratie masajului si exercitiilor Krishton) l-a scos pe David la lumina la 14h28!
Am simtit o senzatie eliberatoare si euforica atunci cand l-am vazut aparand albastru si transformandu-se aproape instantaneu intr-un bulgaras de viata rozaliu, plangand asa cum trebuia sa o faca si avand doar o usoara bosa umflata in locul in care se aplicase vid-extractorul. Dar era un bebelus perfect sanatos, care a primit nota 9 din cauza metodei ajutatoare la nastere si 10 in minutul urmator, iar bosa a disparut dupa 2 zile. Si ulterior am inteles cu totii ca bebe era legat de mine cu un cordon ombilical tare scurt si ca acesta il impiedica sa coboare.
Dr. neonatolog l-a luat in primire imediat si mi-a spus ca totul este in regula. Mi l-au lasat maxim 2 minute pe piept si apoi l-au luat la neonatologie, insa avand in vedere ca fusese nevoie de vid-extractor nu am insistat sa mi-l lase sa-l pun imediat la san. Am cerut insa sa-l anunte pe Bogdan care astepta in rezerva si sa-i prezinte bebelusul.
S-au intors impreuna inainte sa se implineasca o ora de la nastere – timp in care si eu am fost gata sa-mi iau in brate bebelusul si sa nu-i mai dau drumul – iar la 55 de minute de la nastere David era atasat la san si alaptat mai bine de jumatate de ora cu cel mai bun colostru pentru el si cu dragoste multa.
Desigur ca mi-am tinut copilul langa mine in rezerva pe toata durata spitalizarii! Au fost si momente dificile cand mi se spunea sa nu ma incapatanez sa nu-i dau supliment, ca doar un copil trebuie sa manance 30- 40 ml de lapte in primele zile de viata. Am fost tentata sa cedez, pe durata celei de-a 2-a nopti, din cauza oboselii si a emotiilor care te incearca la inceput, cand inca nu esti poate sigura daca faci totul bine pentru copilul tau si daca stii exact ce are nevoie. Dar Dumnezeu nu ne-a lasat nici sa ajungem la cezariana si nici sa-i perturbam alimentatia lui David, care pana in ziua de astazi – 5 luni si jumatate – nu a fost hranit decat cu lapte matern si este un copil vesel, sociabil, plin de energie (face tumbe de pe spate pe burtica si inapoi si incearca sa descopere misterul mersului de-a busilea), nu stie ce insemna colicile si este foarte iubit si rasfatat de catre parintii lui!
In aceasta aventura, am pornit de la inceput cu optimism, cu siguranta ca pot face fata travaliului fara anestezie, ca voi naste fara nicio interventie, musai in pozitie gravitationala si chiar ca nu va fi nevoie de epiziotomie. Nimeni nu ma putea face sa ma abat de la gandurile pozitive pe care le aveam chiar si in timpul durerilor de travaliu.
Si chiar daca au aparut aceste complicatii despre care am povestit mai sus, deznodamantul a fost cel mai fericit posibil si as lua-o de la capat oricand, fara sa imi doresc sa schimb ceva.
Simt din tot sufletul ca a meritat efortul si ca asa mi-am castigat dreptul si privilegiul de a fi mama unui ingeras!
